ALEXANDRU DRAGOMIR s-a născut în 1916 la Zalău. După absolvirea studiilor de drept şi filozofie la Universitatea din Bucureşti (1933-1939), pleacă la Freiburg pentru a-şi da doctoratul în filozofie cu Martin Heidegger. Rămâne la Freiburg vreme de doi ani (1941-1943), dar, în preajma susţinerii doctoratului, este rechemat în ţară şi trimis pe front. După 1948, din cauza conjuncturii istorice, devine un filozof clandestin: este cunoscut într-un cerc foarte restrâns şi nici măcar prietenii nu ştiu dacă preocupările sale filozofice se concretizează sau nu într-o operă. Moare în 2002 fără să fi publicat vreodată ceva. Abia după moartea sa ies la iveală „caietele Dragomir“ conţinând un uimitor exerciţiu de gândire solitară. Debutează postum cu volumul Crase banalităţi metafizice (Humanitas, 2004; ediţie îngrijită de Gabriel Liiceanu şi Cătălin Partenie). I-au mai apărut (tot la Editura Humanitas), în 2005, cel de al doilea volum, Cinci plecări din prezent. Exerciţii fenomenologice (ediţie îngrijită de Gabriel Liiceanu), în 2006, Caietele timpului (ediţie îngrijită de Bogdan Mincă şi Cătălin Partenie), iar în 2008, Seminţe (ediţie îngrijită de Gabriel Liiceanu şi Bogdan Mincă). Revista Studia Phaenomenologica i-a dedicat un număr (IV, 3-4, 2004) ce conţine comentarii (în franceză, germană şi engleză) despre personalitatea şi opera sa, precum şi o serie de texte ale lui Dragomir traduse în franceză şi engleză. Editarea scrierilor originale ale lui Alexandru Dragomir se încheie cu Meditaţii despre epoca modernă.

Recenzii:

„Un nouveau philosophe est né. En fait, il est mort à Bucarest le 13 novembre 2002, à l’âge de 86 ans. Même en Roumanie, peu de gens se sont aperçus de sa disparition. Il avait travaillé à «l’atelier Tilcam, rue Pantelimon, 70», été styliste, agent commercial, «soudeur à l’Industrie du fil de fer à Cîmpia Turzii», correcteur, «rédacteur littéraire aux éditions Energétiques», «chef de bureau au service approvisionnement à la centrale hydroélectrique "V.I. Lénine" de Bicaz» ou économiste à l’«ISCE Exportlemn». Spécialiste de grec ancien, il parlait l’anglais, le français, l’allemand, l’italien et le russe. Hors quelques cercles d’intellectuels, nul, de son vivant, n’a su qu’il était philosophe. Quelques spécialistes se souvenaient qu’il avait traduit, avec Walter Biemel, la conférence de Heidegger, «Qu’est-ce que la métaphysique ?», que personne à Bucarest (en 1943 !) n’avait accepté d’éditer. D’autres, plus proches, savaient qu’il avait étudié à Fribourg, fréquenté le séminaire de Heidegger - «avec grande assiduité et des réussites exceptionnelles», selon les mots du Maître - et préparé, sous sa direction, un doctorat. Mais tout s’était peu à peu perdu dans les limbes. Alexandru Dragomir était tantôt «personne», tantôt une vague légende. [...]“ (Robert Maggiori, „Dragomir, l'oeuvre au jour“, Libération, septembrie 2008)