Aristofan

Comedia veche, aşa cum o cunoaştem în mod precumpănitor din piesele păstrate ale lui ARISTOFAN (?445–?385 î.Cr.; i se atribuie 44 de comedii, dintre care au ajuns la noi 11), este indisolubil legată de succesele şi eşecurile democraţiei ateniene: are o dimensiune cu dominantă politică şi socială, cu referire directă şi critică la evenimente, instituţii şi personalităţi politice şi culturale ale timpului. Ea presupune existenţa unei extraordinare libertăţi de expresie. Încercările unor politicieni (precum Kleon) de a legifera împotriva comediografilor, inclusiv împotriva lui Aristofan, care-i atacă, vor eşua. Probabil că ficţiunea teatrală comică şi tradiţia religioasă dionisiacă au contribuit decisiv la menţinerea acestei libertăţi. Nu întâmplător, după moartea lui Aristofan, în secolul IV, odată cu declinul politic al Atenei, comedia veche dispare. După o tranziţie numită convenţional comedia medie, se naşte aşa-numita comedie nouă, reprezentată mai ales de Menandru. Aceasta e o comedie „burgheză“, de moravuri şi de caractere, fără dimensiune politică şi cu care chiar şi un regim autoritar se poate împăca. Imitată de latinii Plaut şi Terenţiu, ea va constitui fundamentul pe care, începând cu Renaşterea, s-a aşezat comedia clasică spaniolă sau franceză – în situaţii când libertatea de opinie politică şi de expresie este aproape exclusă.




De acest autor:

1
Trei comedii
Lysistrata. Viespile. Belșugul (Plutos)

Traducere în versuri, introducere şi note de Andrei Cornea
Ilustraţii de Mihail Coșulețu

...detalii

184 pagini

in: Humanitas

Disponibil cu 42 lei

in libhumanitas.ro