Fragment din Moartea lui Ahile

Capitolul unu,
în care verigile întâmplărilor se împletesc într-un lanţ al sorţii

Imediat ce trenul de dimineaţă care venea de la Petersburg, abia ieşit din rotocoalele fumului de locomotivă, se opri în gara Nikolaievsk, iar însoţitorii de vagoane lăsară jos scăriţele şi dădură onorul, din vagonul de clasa întâi sări pe peron un tânăr ce avea o înfăţişare cu totul şi cu totul deosebită. Părea coborat din paginile unei reviste pariziene de prezentare a modei pentru sezonul de vară al anului 1882: purta costum de şantung de culoarea nisipului, pălărie italiană de paie cu boruri mari, pantofi cu vârful ascuţit, jambiere albe cu butoni din argint, iar în mână ţinea un baston elegant, cu măciulia de asemenea din argint. Dar nu atât hainele pasagerului, foarte elegante de altfel, îţi atrăgeau pe dată atenţia, cât mai ales înfăţişarea lui impozantă, s-ar putea spune chiar impresionantă. Tânărul era înalt, zvelt, chipeş, bine făcut, privea lumea cu ochi albaştri şi i se potriveau de minune mustăţile subţiri, răsucite, iar părul lui negru, pieptănat cu grijă, te intriga cu o sclipire argintie la tâmple.
Hamalii i-au descărcat destul de repede bagajele, bagaje ce merită si ele o descriere aparte. În afară de valize şi genţi de voiaj, pe peron au mai fost puse o bicicletă pliantă, nişte haltere şi câteva legături cu cărţi în diferite limbi. Ultimul ieşit din vagon a fost un asiatic scund, cu picioarele strâmbe, cu trăsături aspre şi plin de importanţă. Era îmbrăcat într-o livrea verde care nu se asorta deloc cu sandalele de lemn, cu barete, şi cu evantaiul înflorat din hârtie care i se bălăngănea la gât, atârnat de un şnur de mătase. Piticania ţinea în mâini o oală emailată, cu cinci colţuri, în care creştea un arţar micuţ, adus parcă în gara moscovită direct din regatul liliputanilor.
Aruncând o privire peste clădirile mohorâte ale gării, tânărul inspiră adânc, cu o emoţie greu de înţeles, aerul plin de fum şi şopti: „Doamne, Dumnezeule, şase ani". Dar nu i s-a permis să se lase prea mult pradă amintirilor. Asupra pasagerilor coborâţi din trenul sosit din capitală se năpustiră vizitiii, cei mai mulţi dintre ei angajaţi ai hotelurilor moscovite. În luptă pentru frumosul bărbat brunet, ce se arăta a fi un client de zile mari, intrară patru dintre ei, cei mai aprigi, de la Metropol, Loskutnaia, Dresda şi Dusseau.
- Poftiţi la Metropol! exclamă primul, e cel mai nou hotel, cu adevărate tradiţii europene! Iar pentru chinezul dumneavoastră avem, chiar lângă camera în care veţi locui, o debara!
- Nu este c-chinez, ci japonez, explică tânărul, dând la iveală că era puţin gângav, şi aş dori să fie cazat împreună cu mine.
Al doilea birjar îşi împinse rivalul cu umărul:
- Poate binevoiţi să veniţi la noi, la Loskutnaia! Dacă închiriaţi o cameră de la cinci ruble în sus, vă ducem gratis. Ajungem cât ai clipi din ochi.
- Am stat cândva la Loskutnaia, spuse tânărul, bun hotel.
- Ce-ţi trebuie, boierule, muşuroiul ăla de furnici? intră al treilea în luptă. La noi la Dresda e linişte şi ferestrele dau direct în Tverskaia, spre casa guvernatorului.
Pasagerul deveni curios.
- Adevărat? E foarte comod. Eu chiar voi lucra pentru Excelenţa Sa. Cred că...
- Eh, domnule! exclamă ultimul dintre vizitii, un tânăr cochet îmbrăcat cu o vestă de culoarea zmeurei. Era pieptănat cu cărare, iar părul îi lucea ca o oglindă lustruită.
- La Dusseau au stat cei mai mari scriitori, Dostoievski, contele Tolstoi şi chiar Krestovski însuşi.
Intuiţia sa de psiholog îl ajută să-şi convingă clientul. Tânărul exclamă surprins:
- Însuşi contele Tolstoi?
- Cum să nu? Când vine la Moscova, trage la noi imediat.
Birjarul înşfăcă două valize şi se răsti la japonez:
- Mişcă. Hai, mişcă, urmează-mă.
- Dusseau, zici? Dusseau să fie, dădu din umeri tânărul, fără să ştie că această decizie era prima verigă din lanţul fatal al evenimentelor ce aveau sa urmeze.
- Ah, Masa, cât de mult s-a schimbat Moscova! tot repeta el în japoneză, fără să-şi poată găsi locul pe bancheta din piele a trăsurii. E de nerecunoscut! Drumurile sunt toate pavate, nu ca la Tokio. Şi câtă lume bună! Ia uite tramvaiul acela cu cai, cu imperială, şi o doamnă la etajul de sus! Înainte, doamnelor nu le era permis să urce acolo. Era indecent.
- De ce, domnule? întrebă Masa, al cărui nume complet era Masahiro Sibata.
- Cum adică, de ce? Pentru ca pasagerii de jos să nu se uite pe furiş la doamnele care urcă scările.
- Astea sunt prostii de-ale europenilor, mormăi Masa dând din umeri. Eu atât vă spun: când ajungem la hotel, ar trebui să chemăm cât mai repede o curtezană. Şi să fie neapărat dintre cele de lux. Iar pentru mine putem chema şi una de calitatea a treia. Aici sunt multe femei frumoase. Înalte, cu forme, mult mai frumoase decât japonezele.
- Lasă-mă în pace cu nimicurile tale, se supără tânărul. Mi-e silă să te ascult.
Japonezul clătină din cap dezaprobator:
- Oare cât timp o s-o regretaţi pe Midori San? Să oftezi atâta din cauza unei femei pe care nu o vei mai vedea niciodată. E inutil.
Dar stăpânul său oftă totuşi o dată, apoi încă o dată şi, probabil pentru a scăpa de gândurile triste, îl întrebă pe vizitiu în momentul când treceau pe lângă mânăstirea Strasnaia:
- Cui i-au ridicat acest monument de pe bulevard? Lordului Byron?
- Ăsta e Puşkin, Alexandr Sergheici, îi explică birjarul cu reproş.
Tânărul roşi şi începu iar să bâlbâie ceva în limba aceea străină, adresându-i-se piticaniei cu ochi saşii. Vizitiul pricepu doar cuvântul „Pusikin", pronunţat de trei ori.
Hotelul Dusseau era asemenea celor mai bune hoteluri pariziene, cu portar în livrea, cu un hol spaţios împodobit cu azalee şi magnolii şi cu restaurant propriu. Pasagerul venit cu trenul de Petersburg închirie un apartament bun, de şase ruble, cu ferestrele spre stradela Teatralnaia, şi semnă în registru „Erast Petrovici Fandorin, asesor colegial". Apoi, se apropie curios de tabla mare, neagră, pe care, conform obiceiurilor europene, erau înscrise cu cretă numele oaspeţilor hotelului.
Deasupra, cu litere mari, răsucite, data: 25 iunie, vineri - 7 juillet, vendredi. Mai jos, la locul cel mai de cinste, era notat caligrafic: General-aghiotant de Cavalerie M.D. Sobolev - numărul 47.
- Nu se poate! exclamă asesorul colegial. Ce noroc! Şi, întorcându-se spre portar, întrebă:
- Înălţimea Sa este în cameră? Suntem vechi c-cunoscuţi!
- Da, să trăiţi! se înclină portarul. Abia aseară a venit cu suita sa. Au ocupat toate camerele de pe colţ. În spatele acelei uşi, întreg coridorul este al lor. Deocamdată se odihnesc şi au poruncit să nu fie deranjaţi.
- Michel? La opt şi jumătate? se miră Fandorin. Nu prea seamănă cu el. Dar oamenii se mai schimbă. Vreţi să-i transmiteţi g-generalului că stau la numărul 20? Va dori neapărat să mă vadă.
Şi tânărul vru să plece, dar atunci avu iarăşi loc o întâmplare căreia îi era sortită să devină a doua verigă în complicatul lanţ al sorţii. Uşa care ducea spre coridorul ocupat de înaltul oaspete se deschise pe neaşteptate şi de acolo se ivi un ofiţer cazac moţat, cu sprâncenele negre, nasul încovoiat şi faţa nebărbierită.
- Omule! strigă acesta cu voce puternică, fluturând nerăbdător o foaie de hârtie. Trimite pe cineva la telegraf să ducă o depeşă! Iute!
- Gukmasov, dumneavoastră sunteţi? Erast Petrovici vru să-l îmbrăţişeze. Nu v-am văzut de o mie de ani. Tot Patrocle la Ahile al nostru? Sunteţi deja esaul? F-felicitări!
Însă această bucurie prietenească nu-l impresionă deloc pe ofiţer, iar dacă îl impresionă totusi cumva, atunci doar în mod neplăcut. Ochii de ţigan ai esaulului îl fulgerară pe tânăr cu o privire răutăcioasă. Apoi, Gukmasov trânti uşa fără să-i adreseze nici un cuvânt. Fandorin încremeni cu braţele desfăcute, de parcă ar fi vrut să înceapă un dans, dar se răzgândise.
- Într-adevăr, bombăni el ruşinat, cum s-au mai schimbat t-toate. Şi oraşul, şi oamenii.
- Porunciţi să vi se aducă micul dejun în cameră? întrebă portarul prefăcându-se că nu observă penibilul situaţiei.
- Nu e nevoie, răspunse asesorul. Aduceţi mai bine din pivniţă o găleată cu gheaţă, sau mai bine d-două.
În camera spaţioasă şi bogat mobilată, oaspetele hotelului începu să se comporte destul de neobişnuit. Se dezbrăcă până la piele, se întoarse cu capul în jos şi făcu zece flotări aproape fără a atinge peretele cu picioarele. Japonezul nu era deloc surprins de îndeletnicirile stăpânului său. Primind cele două găleţi cu gheaţă, asiaticul vărsă cuburile drept în cadă, lăsă apa rece să curgă şi aşteptă până ce Fandorin îşi termină exerciţiile.
Peste puţin timp, asesorul, roşu la faţă, intră în baie şi se băgă în cada plină cu gheaţă.
- Masa, adu-mi uniforma şi decoraţiile din cutiuţele de catifea. Voi merge să mă prezint guvernatorului.
Vorbea printre dinţi. Se vede că baia cu gheaţă îi solicita la maxim voinţa.
- La însuşi trimisul ţarului? întrebă Masa. Atunci am să aduc şi spada. Nu puteţi merge fără spadă. Una e să mergi la ambasadorul Rusiei la Tokio, alta la guvernatorul Moscovei. Şi nu mă contraziceţi.
Dispăru şi în scurt timp se întoarse ducând cu veneraţie spada.
Erast Petrovici înţelese că era inutil să se împotrivească şi doar oftă.
- Şi de curtezană ce mai spuneţi? întrebă Masa privind cu îngrijorare faţa vânătă de frig a stăpânului său. Sănătatea înainte de toate.
- Du-te dracului! Fandorin se ridică clănţănind din dinţi. P-prosopul şi îmbrăcarea!