„Cred că în mai toate familiile există câte un om deosebit, unul al cărui spirit trebuie onorat prin evocarea lui perio­dică. Şi pentru că fiecare dintre noi are nevoie de repere vii, acest om, atunci când există, nu trebuie pierdut niciodată din memoria urmaşilor. Lucrul nici măcar nu e foarte greu de făcut. Adevărul e că, de la o vârstă încolo, începem să ne tragem îndărăt; scurtându-se, timpul vieţilor noastre cere să fie îmbo­găţit cu viaţa celor care ne-au precedat. Sau poate, pentru că în curând nu vei mai fi, te întorci spre cei care nu mai sunt?

Fapt e că începi să-ţi dezgropi părinţii, să-ţi forţezi memoria pentru a scoate la suprafaţă până şi lucrurile cele mai mărunte pe care le-ai trăit cu ei. Viaţa ta nu-ţi mai ajunge. Treci apoi dincolo de ei. Îţi cauţi bunicii şi regreţi că, ignorând nevoia aceasta care avea să vină, n-ai ştiut să-ţi descoşi părinţii despre părinţii lor. Nefăcând-o, ai senzaţia că ai pierdut definitiv posibila prelungire a vieţii tale în trecut. Socotită în «timpul generaţiilor», viaţa ta este mai scurtă. Ai ratat linia dreaptă care conducea către secretul fiinţei tale. N-ai să afli niciodată care dintre strămoşi şi-a turnat viitorul în tine."

Gabriel Liiceanu

GABRIEL LIICEANU este unul dintre cei mai importanţi autori de „literatura personală" din România de azi. În ultimul sfert de veac, cărţile sale au constituit repere pentru diferitele variante ale acestui tip de discurs. Jurnalul de la Păltiniş (1983), a cărui temă centrală este raportul maestru-discipol şi importanţa culturii într-o epocă totalitară, a fost un adevărat bestseller al anilor '80: producea cozi la librării, se vindea „pe sub mână", se împrumuta numai prietenilor de încredere. Din scrisorile generate de comentariile la acest jurnal (între timp tradus în mai multe limbi) s-a născut un al doilea volum de succes, Epistolar (1987), care reuneşte voci intelectuale de mare forţă. Urmează, în altă formulă, dar, în fond, tot în nota jurnalului, Declaraţie de iubire (2001), exerciţii de admiraţie şi de ataşament intelectual, etic şi, nu în ultimul rând, uman, faţă de personalităţi importante ale culturii noastre. Uşa interzisă (2002) este una dintre cărţile favorite ale publicului din ultimii ani şi o revenire la notaţia diaristică. Cu Scrisori către fiul meu, Gabriel Liiceanu se lasă din nou atras de simplitatea şi directeţea genului epistolar. Termenul „scrisoare" trebuie luat totuşi în sensul larg al cuvântului: e vorba de confesiuni cu adresă sau, mai bine zis, cu destinatar cunoscut: una dintre cele mai vii forme ale subiectivismului controlat.
În paralel cu volumele în care autorul construieşte ceea ce francezii numesc l'écriture du moi, scrierea egotistă, Gabriel Liiceanu a publicat o serie de cărţi eseistice, filozofice şi de implicare în „viaţa cetăţii", cele mai recente fiind Despre minciună (2006), Despre ură (2007) şi Despre seducţie (2007).

Scrisoare catre fiul meu Cele trei norme ale mamei - Prajitura interzisa (asculta un fragment)