„Andrei Pleşu oficiind în stilul matein! Pliat perfect pe coticirile frazării labirintice, mângâind şi ţesălând cuvintele ca pe caii de rasă, timbrând tot acest univers de splendori morbide, orori crepusculare şi reverii ale destrămării cu sonorităţi catifelate ce înfăşoară textura într-un giulgiu miraculos, sub care totul reînvie întărit spectaculos!

N-am mai fost aşa de bogat şi pufos legănat, alintat şi hipnotizat de o voce de mai bine de treizeci de ani, din vremea Teatrului radiofonic, atunci cînd, tolănit pe sofa, cu faţa în sus, mâinile pe piept şi ochii închişi, mă predam levitaţiei produse de glasul fără pereche al lui Vraca şi Manolescu, Giugaru şi Birlic, Cotescu şi Codrescu, Calboreanu şi George Constantin...

Deprins cu o lectură mentală lenevoasă (Craii lui Mateiu au adeseori fraze de-o sută de cuvinte, cu ample falduri digresive, biciuite ritmic de percuţia virgulelor şi ispitele parantezelor), curgând greu ca mierea, ori ca desfăşurările senzuale ale brocarturilor, am fost şocat iniţial de ritmul alert impus lecturii, într-o cadenţă perfectă, de respiraţie amplă, când ludic-jubilativă sau cinic-insidioasă, când aburos melancolică. Un Mateiu citit în cheia momentelor caragialiene!

Însă odată intrat în mandala vocală, te predai necondiţionat şi extatic timbrului boieresc menit să (re)căftănească în auzul veacului 21 strălucirile drăceşti, puroaiele, perlele şi nuferii ţâşnind cavalereşte din noroaiele dandysmului bucureştean de odinioară. Vocea lui Pleşu în gura spurcată, răţoindu-se bubos, a lui Pirgu! Pleşu povestindu-l parşiv-mieros pe alde Poponel, rostind cu vădită plăcere cari în loc de care, descriind-o pe Raşelica, intonând amăgirile de amurg ale lui Pantazi şi Paşadia, mirându-se-n final de chipul izbăvit prin moarte al Penei Corcoduşa!

Un regal fabulos pentru o ţară nărăvită."

DAN C. MIHĂILESCU

"Va ramane o piesa a istoriei culturii romane." Gabriel Liiceanu, cu ocazia unei lansari din cadrul campaniei Audiobookurie la tine-n companie

"A fost o vreme cînd, sub tot felul de pretexte subţiri, cumpăram la fiecare reeditare Craii de Curtea-Veche. Adevărul este că nu mă puteam abţine. Şi citeam cartea lui Mateiu Caragiale de fiecare dată, ca şi cum ar fi fost pentru prima oară. M-am oprit cînd am început alt joc. Cu spectacolul, de data aceasta. Cel de la Nottara, al lui Dan Micu şi Alexandru Repan. Îmi ziceam că mă duc să văd o premieră care se tot amîna. Cred că ajunsesem să mă bucur la anunţul „biletele rămîn valabile pentru..." şi intram la încă o reprezentaţie a Crailor... De atunci, pentru mine cartea şi actorul au devenit inseparabile.

Aşa a rămas pînă a apărut librăria virtuală Owline, unde am găsit un audiobook de la Editura Humanitas Multimedia - Craii de Curtea-Veche, în lectura lui Andrei Pleşu.

Am ascultat cu o senzaţie puternică de uşă larg deschisă spre universul cărţii. La început am pus-o pe seama ambientului pe care-l creasem întru audiţie. Aşteptasem o zi aburoasă de iarnă, cînd orele se împotmolesc în norii lăptoşi. Şi o călătorie cu trenul, afară din Bucureştiul a cărui imagine se îndepărta tremurînd în aerul dens... Nici pe departe. Nu asta era cauza. Mai degrabă faptul că ascultam fără putinţa să revin, să mă întorc asupra vreunui cuvînt. Dar şi fără dorinţa să o fac. Pur şi simplu, „încîntarea începuse: omul vorbea...".

Lectura lui Andrei Pleşu este o invitaţie la participare pe care nu poţi s-o refuzi. Nu interpretează roluri, dar citeşte cu subtilă implicare. Lasă, astfel, libertatea de a decide cine este Cara. Poate fi doar el, dar poţi şi să i te alături.

Ritmul cursiv acoperă toată gama de trăiri şi stări. Fiecare frază amestecă nostalgia de azi cu amploarea sentimentelor de atunci. Rememorarea mereu înnoită, iarăşi şi iarăşi, a ordonat lucrurile şi a structurat discursul. Sedimentarea conservă însă nealterată energia momentelor trecute. Prietenia adîncă pentru Paşadia şi Pantazi nu s-a stins defel. Nici dispreţul faţă de Gore Pirgu, deşi e mai puţin vizibil. Încă mai persistă chiar şi iritarea, amuzată acum, faţă de dojenile părinteşti de altădată. Faţă de Bucureşti îl încearcă acelaşi ataşament critic.

În toate, rostirea plină, rotundă, cu poftă depăşeşte spaţiul sonor. Creează dimensiuni noi. Populează mintea cu imagini. Dincolo de ceea ce transmite glasul lui Andrei Pleşu, dozajul frazării lasă loc participării afective şi reflexive a ascultătorului, permiţînd mai multe niveluri de implicare. Finalmente, intensitatea receptării depinde de disponibilitatea fiecăruia de a se lăsa absorbit de povestea care curge grav şi voluptuos deopotrivă." (Eugenia Anca ROTESCU, Observator Cultural, http://www.observatorcultural.ro/Boier-Plesu-la-Curtea-Veche*articleID_21769-articles_details.html)