In ultimul lui volum de povestiri, aparut in 1980, arta lui Mircea Eliade atinge o esentializare pe care prozatorul a cautat-o in scrierile sale literare dintotdeauna. Dincolo de intamplari, dincolo chiar de nostalgia evocarii, o tema prezenta in multe din prozele sale fantastice dobandeste acum o pondere covarsitoare: semnificatia actului creator.


Personajele nu mai sunt oamenii obisnuiti de altadata, incercati de intamplari enigmatice si pline de semnificatii, ci scriitori, artisti sau matematicieni pe cale sa descopere o taina esentiala pentru ei si pentru omenire. Ele par sa nu mai cunoasca nici o alta framantare in afara de patrunderea misterului care se reveleaza prin intermediul destinului ce le-a fost rezervat.


Discutiile lor pasionate revin obsedant asupra cate unui amanunt, banal in aparenta – o vorba auzita candva si apoi ingropata in uitare sau o intamplare fara nici un ecou in viata imediata –, care revine in miezul cel mai fierbinte al memoriei dovedindu-se inzestrat cu consecinte cosmice.