Una dintre cele mai frumoase pagini despre cunoașterea angelică „de dimineață“ și „de seară“ se află la sfârșitul cărții a XI-a din Despre Cetatea lui Dumnezeu. De aici pleacă Augustin, făcând trecerea de la originea îngerilor la căderea omului, pentru a ne dezvălui deopotrivă solidarități tainice și diferențe exemplare între cele două lumi: de ambele părți, voința este cheia căderii sau a recuceririi proximității divine, însă, spre deosebire de îngeri, pentru care episodul căderii s-a consumat definitiv, omul se bucură de intervalul libertății, în care decide pentru însoțirea cu îngerii în Cetatea lui Dumnezeu sau pentru compania spiritelor iremediabil căzute. Acest scenariu cosmic este fundalul unei meditații asupra timpului și a morții, a originii păcatului și a felului în care se perpetuează de la Adam încoace.