Greu de inchipuit „intalnire“ mai improbabila decat aceea dintre Samuel Beckett si Marcel Proust, dintre irlandezul inchis in taceri grele de sens si parizianul intoxicat de verbozitatea de salon. Faptul ca ea a avut totusi loc, faptul ca in 1931, la sapte ani de la moartea lui Proust, autorul lui Molloy a dedicat acest opuscul celui ce-l zamislise pe Swann ne someaza sa ne revizuim criteriile de clasificare. Lectura lui, astazi, arata ca asteptarea lui Godot nu e deloc straina de cautarea proustiana a timpului pierdut si a Timpului pur si simplu – acel „monstru bicefal al izbavirii si damnarii“, cum e numit aici; ca lumea spectrala a pieselor si romanelor beckettiene si-ar putea avea originea in perspectiva desprinsa de tot ce e lumesc din finalul Timpului regasit. Mai presus de toate insa, prin adancimea lor, paginile de fata dau masura impactului imediat pe care vivisectia proustiana l-a avut in epoca si totodata explicatia inrauririi pe care o exercita nestirbit de atunci incoace.
traducere de Vlad Russo