La inceputul anilor '50, in cea mai fecunda si mai ludica perioada de creatie, alaturi de piesele care i-au adus celebritatea – Cantareata cheala, Lectia, Scaunele –, Eugene Ionesco a scris mai multe scenete care reprezinta nu numai laboratorul pieselor „clasice“, dar si calea directa de exprimare pentru virtuozitatea comicului sau deopotriva insolit si frapant de concret, eliptic si luxuriant. Caracterul lor de farsa-improvizatie da jocului o libertate a experimentului nemaiintalnita parca in piesele de mari dimensiuni ale lui Ionesco.
traducere de Vlad Russo si Vlad Zografi