„Mă simţeam exclus, ca întotdeauna, din lumea colegilor mei. Mă obişnuisem cu gândul că nu putea exista pentru mine decât un singur viitor: o mansardă cu un scaun, o masă şi un pat unde aveam să putrezesc toată viaţa - scurtă, de cel mult patruzeci de ani - scriind un roman nesfârşit şi ilizibil, pe care-l vor găsi după moartea mea, lângă mine, puţind a cadavru, dar în care ar fi fost Totul, tot adevărul despre existenţă şi inexistenţă, întreaga lume cu toate detaliile ei şi cu sensul ei hidos. Reveria în care, pe atunci, mă vedeam scriitorul total, hipergenial, demolatorul cosmosului pentru a-l înlocui cu o carte, era coloana vertebrală a vieţii mele. Să fi putut scrie Cartea, mi-aş fi lăsat jupuită pielea de pe mine, şi-n pielea mea vie, cu capilare şi reţele nervoase şi glomerule sudoripare, aş fi legat volumul atotcuprinzător.“ (Mircea CĂRTĂRESCU)

  Citeşte câteva pagini