La mijlocul secolului al XlV-lea, in Florenta sfasiata de violentele si intoleranta ce-i opuneau pe guelfi si ghibelini, cel mai de seama prozator al Renasterii aduce un omagiu celui mai de seama poet al ei, mort intr-un nedrept exil cu patruzeci de ani in urma. Cu acelasi spirit viu cu care povestise in Decameronul prea-omenestile patanii ale atator personaje, Boccaccio recompune aici, din marturiile contemporanilor si din legendele tesute inca de pe atunci in jurul numelui lui Dante, viata „neomeneasca“ a inaintasului sau, dedicata artelor vremii si cunoasterii cailor sufletului in lumea de dincolo. Copiase pana atunci de cateva ori tertinele Comediei pe care chiar el o numise pentru intaia oara &#132divina“; dupa cum tot el avea sa inaugureze peste un deceniu lecturile publice din opera dantesca scrisa in „dulcele stil nou“, lecturi devenite de atunci traditie la Florenta. Omagiul adus de Boccaccio lui Dante trebuie citit de aceea si ca un semn ca, in pofida sententei antice, muzele nu tac intotdeauna cand se aude zanganitul armelor.
Traducere din italiana si note de Stefan Crudu