Klaus Lang, Celibidache și Furtwängler

Sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial l-a găsit pe tânărul Sergiu Celibidache la Berlin. Îşi încheiase studiile la Conservator, iar experienţa lui de dirijor era minimă, când i s-a ivit ocazia să preia conducerea Filarmonicii din Berlin, pesemne cea mai prestigioasă orchestră din lume, pentru că dirijorul ei principal, Wilhelm Furtwängler, se refugiase în Elveţia şi urma să fie „denazificat”. Acesta a fost începutul spectaculos al carierei lui Celibidache. Ce a urmat ţine de jocul orgoliilor şi susceptibilităţilor unor personalităţi accentuate – şi a dus la îndepărtarea lui Celibidache de Filarmonica din Berlin pentru multă vreme.

Cartea lui Klaus Lang e construită în jurul corespondenţei Celibidache– Furtwängler şi a altor documente, multe dintre ele inedite, iar dincolo de interesul stârnit de complicaţiile care au apărut în vieţile unor mari muzicieni – şi Karajan e un personaj important în această poveste –, este o excepţională mărturie privind psihologia dirijorilor, a artiştilor în genere.

  Sorin Lavric, „Saltimbancul, pilastrul şi sfinxul“ (România literară, octombrie 2015)