Se spune că omul este o fiinţă socială. Dar ce înseamnă asta? Care sunt urmările observaţiei banale că nu există eu fără tu? În ce constă, pentru individ, constrângerea de a nu cunoaşte niciodată decât o viaţă comună?
Tzvetan Todorov explorează construcţia sinelui şi oferă o nouă perspectivă asupra alterităţii. Dacă în secolul al XVII-lea omul era considerat o făptură asocială sau solitară, care nu avea nevoie de altcineva pentru a se simţi completă, începând din secolul al XVIII-lea, odată cu scrierile lui Jean-Jacques Rousseau, perspectiva se schimbă radical. Individul îşi defineşte identitatea doar în raport cu ceilalţi, este rezultatul întâlnirilor cu ei, aspiră la o recunoaştere pe care doar aceştia i-o pot acorda. Fericirea lui depinde exclusiv de privirea scrutătoare a semenilor săi. Todorov analizează implicaţiile profunde ale acestei viziuni despre sine şi societate în teoriile politice, filozofice şi psihanalitice ale lui Adam Smith, Hegel, Georges Bataille, Freud, Melanie Klein şi alţii, precum şi în opera literară a lui Karl Philipp Moritz, Sade şi Proust.

 Citeşte câteva pagini